Despre mine

Fotografia mea
Născut la Moineşti (dupa ce fusese conceput la Bacău ori Piatra Neamt) de aici: MOINEŞTEANU. A făcut "cătănia" la Rădăuţi şi Iaşi, iar mai apoi s-a oprit la București. Atras de turism: practicat, teoretizat, predat și seminarizat, scris de și despre subiect, mai bine de 35 ani (continu intre 1976 - 1994 şi din când, în când - pentru cei dragi, chiar şi acum); "en passant" pe la vreo 4 companii de turism - cea mai cunoscută Nouvelles Frontieres - Simpaturism (unde a petrecut câţiva ani plini de "efervescenţă şi romantism revoluţionar"). Se numără printre inițiatorii turismului rural şi ecoturismului, din România.

marți, 24 ianuarie 2012

Ce o mai face Doamna Mioara Boteanu?

Motto: “Poezia este omul.” – Victor Hugo

În urmă cu ceva vreme, un fost coleg de birou îmi povestea cât de repede trece timpul peste noi. Ascultam şi nu-i dădeam dreptate întru’ totul, dată fiind diferenţa - de ani şi “experienţă” - dintre noi. Ceea ce îmi mai amintesc, din simbolica discursului, era că la un moment dat existenţa noastră ar avea doar câteva repere: Anul Nou (cu tot ce-l înconjoară din ajunul Crăciunului şi până la Sfântul Ion), mărţişorul, Paştele, vreo zi de naştere ori onomastică, concediul şi … din nou rotativa pornită de Crăciun. Toate aceste “borne” trec prin faţa noastră cu o viteză din ce în ce mai mare, funcţie de intensitatea vieţii şi numărul anilor acumulaţi. Am putea spune că fiecare vârstă are propria dimensiune a timpului, iar “anii trec ca apa…”, când mai repede, când mai leneş, funcţie de apropierea de izvor, înclinaţia pantei şi mai ales funcţie de “starea timpului” (vremii bat-o vina!) ori regimul pluviometric, aşa cum spun specialiştii în hidro-meteorologie.


De bună seamă că nu v-aş fi făcut această destăinuire dacă pierderea unei persoane, la care am ţinut în mod special, nu m-ar fi determinat să ajung la Iaşi, într-un loc cu un nume predestinat: Eternitatea. Pentru aceia care nu ştiu, este vorba de un cimitir. Dar nu unul ca oricare altul, ci unul în care îşi dorm somnul veşnic un număr important de personalităţi ale neamului nostru.
Ca un făcut, după procesiunea funerară, paşi făcuţi pe aleile troienite, mi-au trecut şi pe lângă mormântul lui George Topârceanu. Gândurile mi-au zburat peste vreme – fâl-fâl, fâl..., âl…, l…, … - la cercul deschis, în clasele primare – prin întâlnirea cu arhicunoscuta poezie “Câţi ca voi!”, apoi la continuarea faptică a “Baladei chiriaşului grăbit” - odată cu venirea mea la Bucureşti, şi nu în ultimul rând la varianta pentru televiziune a  “Minunilor Sfântului Sisoe”. După un timp imaginile realului şi clişeele imaginare, s-au grupat - asemenea avioanelor unei escadrile, ştiut fiind interesul poetului pentru aeronautică – în formaţie şi au plecat, în locul acela doar de ele ştiu.


Luat de cursul neiertător al timpului, am uitat toate acestea şi alte gânduri m-au năpădit, uitând de trecerea prin lume a simpaticului poet cu veston de catifea, închis cazon până în gât; de cel ce - mărunt fiind de stat - purta tocuri “năltuţe”, ce-i dădeau un “ritm de codobatură” (Ionel Teodoreanu). Nici nu mi-aş fii amintit aceste detalii dacă soarta nu m-ar fi îmbarcat, încă o dată, în vagonul de clasa întâia a norocoşilor.
Aşa se face că după câţiva ani am ajuns – între Crăciun şi Anul Nou - din nou în prejma Câmpulugului Muscel; la poalele Muscelelor Argeşului şi în proximitatea Munţilor Iezerului. Am petrecut astfel câteva zile de o frumuseţe tulburătoare în satul Voineşti, aflat la “gura” comunei Lereşti - ea însăşi o minunată poveste, fostă şi prezentă. Decorul era feeric, iar zăpada geruită - la fel ca în vremea tinereţii mele – scârţâia sub talpa încălţărilor. Într-o atare stare tot ce-şi poate dori un “orăşan” este o plimbare cu sania, o drumeţie sau cel puţin o plimbare. Şi cum de la locul în care mă aflam până la Nămăeşti nu era decât “o aruncătură de piatră”, în plus pentru citadinii comozi existând şi curse de maxitaxi, n-am stat prea mult pe gânduri.
Am regăsit satul, pe care nu-l revăzusem după 1989, schimbat. Pe lângă frumoasele case cu arhitectură populară specifică zonei rurale muscelene, au apărut o serie de noi construcţii moderne. Cu etaj, realizate în încântătoare linii arhitectonice, pline de eleganţă, noile case lasă să se întrevadă schimbarea de generaţii şi aspiraţii, pătrunderea confortului şi diminuarea diferenţelor dintre sat şi oraş.
Noul este prezent pretutindeni: în forma şi acoperământul caselor; la noile destinaţi ale unei foste ferme animaliere – acum mică firmă de piese auto din fibră de sticlă; într-o parte dintre chiliile Mănăstirii Nămăeşti, aflate de jur împrejurul schitului rupestru, datând din secolul al XIV-lea; în croiala şi compoziţia, hainelor şi încălţărilor tinerilor, dar mai ales în cea a copiilor.
Cu toate acestea spectrul ruralului nu este alterat, iar oamenii sunt la fel de calzi şi primitori. Ei salută, mai departe, pe toţi cei care-i întâlnesc, iarăşi copii se simt datori a fi utili străinilor veniţi de te miri unde. Aşa s-a făcut că însoţit de o fetiţă nămăeşteancă, frumuşică foc şi cu bujori în obrăjorii de zece ani - ce şi-a abandonat pentru câteva minute săniuşul, am putut s-o găsesc mai repede pe Doamna Mioara, cea care se ocupă de muzeul satului. Pe de asupra, bine şi la timp sfătuit - spre a nu intra, ca la nuntă, în curtea casei ghidului-supraveghetor al Muzeului memorial George Topârceanu - am scăpat cu turul pantalonilor intact.
Îţi mulţumesc micuţă şi drăguţă Madălina, pentru risipa de timp şi pentru grijulia povaţă de a nu mă pune cu zăvozii din curtea străină. Datorită ţie am putut revizita muzeul şi pe de asupra nici nu am simţit muşcăturile gerului în locurile cele mai sensibile, care ar fi putut fi uşor compostate de colţii câinilor de pază.


Dar, deşi noaptea era departe, în aşteptarea Doamnei Mioara Boteanu – ghidul supraveghetor al Muzeului memorial George Topârceanu (amenajat în anul 1958), am rememorat, poate şi datorită statutului meu de drumeţ, poate şi datorită peisajului hibernal, o strofă din “Balada călătorului”: “O, e-atât de bine când pe drumuri ninse / Întâlneşti o casă cu lumini aprinse, / Un ogeac din care se ridică fum, / Când te prinde noaptea călător la drum.”
În ciuda primirii călduroase, atmosfera din interiorul casei cu un cat, acoperită cu şindrilă în stil muscelean, fostă locuinţă a familiei Topârceanu, era - mai ales datorită gerului de afară –destul de rece. Chiar dacă un reşou, cu un singur element valid, încerca timid să ofere - din gălbejitul fir de liţă - o curbă ascendentă gradelor Celsius, efectul era precum cel al chibriturilor fetiţei din poveste, iar atmosfera de un humor topârcean.
Cea care a reuşit mai întâi să ne încălzească sufletele şi mai apoi atmosfera, ce-i drept mai mult la figurat, a fost Doamna Mioara. Nămăeşteancă de fel, entuziasta ghidă ne-a prezentat cu un freamăt şi o emoţie nedisimulate, fotografiile de familie, piesele de mobilier, puşca de vânătoare, volumele cu dedicaţiile unor personalităţi ale vieţii noastre culturale. Comentariile au fost însoţite cu strofe din opera poetului şi cu descrieri ale tablourilor, inspirate de poezia lui George Topârceanu, doamnelor Maria  Frânculescu şi Eliana Pavel.
Chiar dacă se află aici doar de la terminarea liceului, anul 1974, Doamna Mioara Boteanu, pare o rudă îndepărtată a poetului. Cu respect, evlavie şi uşor umor, povesteşte - de parcă i-ar fi cunoscut aievea – despre: părinţii lui George Topârceanu – Ion şi Paraschiva originari din apropierea Sibiului (Ocna Sibiului, respectiv Sălişte); despre poet şi momente importante ale vieţii sale; apoi despre sora acestuia Alexandrina – căreia lumea îi zicea Titi, ca şi despre fiul poetului Gheorghe (viorist empiric şi profesor de vioară la Şcoala de meserii din Câmpulung – după George Călinescu), amândoi trăiţi şi sfârşiţi în sat.
Cu un respect aparte povesteşte despre soţia poetului Victoria Iuga (Dolor). Se simte o undă de admiraţie în glasul Doamnei Mioara, atunci când aminteşte de înţelegerea de care a dat dovadă aceasta după mutarea lui George Topârceanu la Iaşi (1911, la redacţia Vieţii româneşti). Din acel moment cei doi soţi vor întreţine doar o corespondenţă cordială, iar poetul va reveni în fiecare an de Crăciun, Paşti şi în vacanţa de vară la Nămăeşti.


Otiliei Cazimir îi sunt alocate de asemenea un număr de aprecieri mai ales pentru prietenia sinceră cu poetul, pentru grija ce i-a purtat-o în ultima parte a vieţii, dar în mod special pentru interesul faţă de opera nepublicată şi apărută postum.
După prezentarea celor două camere dotate cu diverse obiecte care au aparţinut poetului şi recuperate la organizarea muzeului, de pe te miri unde, suntem rugaţi să coborâm şi să aşteptăm “un bob zăbavă”. Doamna Mioara, coboară şi dânsa - după ce asigură etajul, deschide în grabă uşa unei săliţe, ce aduce prin mireasma merelor aminte de cămara bunicii. Intră pentru câteva secunde şi se întoarce cu braţele pline de mere. “Poftiţi, luaţi, sunt mere din livada poetului !”.
Ne-am simţit asemeni unor urători care-şi iau rămas bun de la gazde. Am spus, fără să putem să ne controlăm de emoţie cuvintele, “mulţumim” şi era cât p’aci să continuăm cu “La anul, şi la mulţi ani!” . Doamna Mioara ca o gazdă bună ce este ne-a asigurat că ne aşteaptă şi în viitor. Am ieşit din mica casuţă privind în stânga la bustul poetului, iar peste umărul acestuia în livada sa de meri. Am înclinat imperceptibil capul, în semn de salut, şi mulţumire pentru omenire. Despărţirea a fost marcată de strângerea delicată a mâinilor uşor amorţite, uşor înroşite, după care gazda ne-a condus conform obiceiului până la poartă.
Am făcut calea întoarsă către intersecţia drumului de Braşov cu cel de Târgovişte, salutându-ne în dreapta şi-n stânga cu trecătorii. Ajunşi în faţa casei Mădălinei, constatăm că copila nu-i, pe semne îngheţată a intrat în vreo cameră unde focul lemnelor uscate fac soba să duduie. Admirăm bradul din faţa casei, frumos împodobit şi ne întrebăm de ce oare localnicii nu-l ţin în casă, aşa cum fac orăşenii. Îmi trece prin cap că nu poate fi decât fie o modalitate de atenuare a durerii bradului de a fi fost smuls din mijlocul pădurii, sau o dorinţă de prelungire a culorii verzi – conservată de frigul iernii, ori poate chiar puţină mândrie, amestecată cu un fel de fudulie că ai un brad aşa de frumos cum ţi l-ai dorit. Ca de obicei se poate să fie câte ceva din toate aceste, sau cu totul altceva ce nici cu gândul nu ne imaginăm măcar.  
Ajunşi la strada mare, constatăm că s-a făcut ora prânzului şi suntem aşteptaţi la masă. În staţia microbuzelor, sunt două maşini gata de drum; norocul ne-a zâmbit, încă o dată. Bag mâna în buzunar, pentru a plăti călătoria, şi dau peste unul din merele din grădina poetului. Plătesc, mă aşez confortabil şi abia acum îmi dau seama că mărul este destul de rece. Eu sunt de asemenea uşor îngheţat, aşa că încerc să mă încovrigesc, zgribulit, pentru a mă mai încălzi un pic. Între timp căldura din maşină mă cuprinde plăcut, dar tocmai am ajuns la intersecţia cu drumul ce duce la Cabana Voina. Cobor şi simt că temperatura frumosului mărul este mai prietenoasă. Promit să-l ascund în bagaje şi să-l duc la Bucureşti, pentru a-mi aminti de frumoasa întâmplare. Lucru pe care l-am şi făcut.
Bună parte din această istorisire este datorată Doamnei  Mioara Boteanu. Tocmai de aceea mă întreb: ce o mai face draga de ea? Dacă se întâmplâ să ştiţi, daţi-mi de veste, vă rog!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu